Dimineaţă m-am trezit greu, am amânat de două ori alarma numa la 5 şi zece m-am ridicat cu greu din pat. La sapte cand am trezit copiii Ana îmi spune să merg eu să îi duc la şcoală că ei îi este tare frig. Am negociat intens şi până la urmă s-a dus ca să ajung şi eu la timp la muncă. Asta a durat ceva şi deja aveam 5 minute întarziere.
Când am plecat din curte la 100 de metri pocneşte ceva la bicicletă, mă uit cu ochiul meu afon în ale bicicletelor da nu văd nimic aşa că hopa-sus şi dă pedale. La vreo 500 de metri bicla făcea tot zgomote care de care mai ciudate. Mă uit iar la ea şi (spre mirarea mea) vad ca e pocnit rulmenul de pe spate care fusese schimbat acum 5 zile (semn că trebuie să mai slăbesc) aşa că ia biciclete la braţ şi fuguţa acasă să o parcăm. Asta ia timp iar.
O iau repede la picior să prind un tren ştiind că în ultimile luni au minim 20 de minute întârziere la plecare. Vezi de treabă, la secundă au plecat azi, de sub nas l-am pierdut.
Merg în autogară… nimic în direcţia mea. Urc la staţia de autobuze şi binînţeles că dublura celui de Kaufland circulă doar pe la amiază deci aştept unul de Vitro vine într-un târziu dar nu găseam banii iar frecuş, căutare dar am gasit.
Mă lasă autobuzul în faţă la Calafat şi o iau voiniceşte cu mersul meu de navetist profesionist la pas. După 500 de metri cârcel pe dreapta. Dă cu piciorul de bordură, scutură-l, freacă-l, zii rugăciuni şi după 2 minuute mă mai lasă să continui.
Prin dreptul Kauflandului trece şeful cu maşina pe lângă mine dar nu mă vede. Dau din mâini şi fac semne ca disperatu de parcă eram un om care se îneca dar degeaba, când sunt pe bicicletă mă clanxonează da acum nu n-a văzut. Scot telefonul să îl sun şi aud un glas suav care spune: Ne pare rău dar nu aveţi suficient credit pentru a apela. Îmi vine deja să urlu.
Pe drum la pas trec doi tăntălăi cu carnetul de cel mult un an de zile care se depăşeau, am ajuns în şanţ că doar ţin la nevastă şi copii iar ei s-au mângâiat cu maşinile.
Am ajuns la locul de muncă cu aproape o oră întâziere şi aici pică curentul. Acum scriu dintr-o rămăşiţă a bateriei. Să mai stau oare la serviciu astăzi?
A… şi colegii mi-au amintit cu gravitate că azi e în 13…
O-la-laaa… O zi de 13 in anul 2013. Peripetii cat pentru 13… zile.
Ca să completez: până pe la 3 am lucrat cu generatorul. Pentru că nu avea curent nici el un client a venit după comanda care trebuia să o ridice doar sâmbătă. De la viteză şi neatenţie am gravat greşit o placă de granit.
Seara şeful m-a dus cu maşina până la Ambient de unde am luat autobuzul. Aici m-am dezechilibrat la pornire şi am ajuns în braţele unei doamne. Doamna era una care sigur nu tinuse vre-un barbat în braţe în viaţă, acră ca verza murată. Nu a fost deloc o fază din aia ca în filme prin care se nasc simpatii. Când a început să îmi zică nu o mai puteam opri. Nu complimente ci: Nesimţitul dracului, porci de bărbaţi, numai prostii au în cap şi dăi cu tunul pe mine de m-am făcut mic, minuscul. Ce scuze nimic nu era acceptat, o făcusem premeditat ba mai mult cică o urmăream în fiecare zi în autobuzul ăla etc… era paranoică rău. Am coborât cu o staţie mai devreme numa să scap.
No amu chiar că-i tot.
Ha ha ha ha ha. Nici Caragiale n-ar fi gasit atatea patanii.